Retrospectiva TIFF 2009

N-am mai reusit sa intru la Anticristul, desi era filmul pe care tineam mortis sa-l vad anul acesta la TIFF. Locatia nu a fost prea inspirat aleasa pentru o premiera, mai ales avand in vedere faptul ca a fost o singura proiectie. Bine, e si vina mea ca nu am luat biletul in avans de frica sa nu ploua. Anul acesta am vazut doar patru filme la festival, ceea ce e foarte putin avand in vedere ca planuiam sa-mi fac un card TIFF si sa ma mut in cinematograf.
Primul a fost 'Barthalo!'. Republica era plin si s-a ras in sala, iar echipa a fost primita cu aplauze prelungite. Atmosfera a fost asa cum imi aminteam eu festivalul in zilele lui bune. Sincera sa fiu, mi-a placut la nebunie, dar nu pot sa argumentez prea obiectiv de ce. Te atasezi repede de personaje, iar tenta de documentar a fost intr-adevar in linia mea de interes. In plus, sunt momente in care esti cu sufletul la gura si momente in care iti vine sa dansezi. Din cele patru, in mod sigur acesta a fost preferatul meu.
Am fost joi la ziua HBO la doua filme, dar inainte am vrut sa vad 'Esti Marlon si esti Brando'. Intr-adevar, e genul de film de la care atunci cand esti, te simti usor dezamagit. Si totusi, cand incepi sa-l povestesti celorlalti, iti dai seama ca povestea de dragoste te-a atins, ca anumite cadre ti-au ramas fixate in minte, ca aceasta alta perspectiva iti schimba oarecum felul de a privi razboiul din Irak, apropiindu-te de nivelul micro, la care oamenii interactioneaza, ii cauta pe cei dragi si asteapta vesti de la ei.
La Victoria am fost la 'Apocalipsa dupa soferi' al lui Alexandru Solomon. Ca o viitoare soferita scarbita, trebuie sa spun ca nu ma pot raporta in nici un fel la tema filmului, desi substratul lui, povestile individuale, mi s-a parut interesant. Am apreciat felul in care Solomon si-a ales personajele, felul in care a legat povestile. Mi se pare chiar munca antropologica ce facea el acolo.
'Australia' a fost primit foarte bine de public, a fost in mod clar mai multa lume in sala si s-a aplaudat si in timpul proiectiei. Australia e tot un fel de documentar, urmarind echipa nationala de fotbal a persoanelor fara adapost la primul campionat mondial la care am fost reprezentati, in Melbourne. Cred ca lumea care era la film era deja in mare parte genul de audienta cu mai putine prejudecati, dar ca totusi felul lor de a privi membrii echipei e acum complet diferit decat daca i-ar fi intalnit doar pe strada. Si trebuia sa ii felicitam ca au batut si echipa regizorilor si actorilor.
Nu am vazut, desi as fi vrut, 'Contesa', 'Cetateanul Havel' si, bineinteles, 'Repo! Opera genetica'. Despre ultimul se scrie ca a fost filmul cult al festivalului de anul acesta. Dar poate saptamana viitoare vor fi cateva proiectii post-festival. Poate la toamna am noroc si merg la Astra un weekend si unul la Verzio. As fi vrut sa ajung anul acesta la Anonimul, dar cred ca sunt limitata de buget si cercul meu social minuscul.

Cum va place

Am avut o saptamana foarte buna saptamana trecuta. Luni am iesit la o bere cu o colega de la Budapesta si chelnerii jucau fotbal pe sub mese. Marti m-a scos un prieten cu japca din casa si ne-am plimbat prin parc si am invatat sa rad de mine din cand in cand. Miercuri am mers la concertul de folk de la Casa de Cultura a Studentilor si am ras cu niste prichindei care aplaudau de zor si cu Olarasu, bineinteles. Joi am fost la o vanatoare de comori cu mah babe si cred ca imi place sa nu fie tot timpul vorba despre mine. Vineri m-am jucat cu o pisicuta dracoasa si am adormit-o nitel. Sambata am fost la un spectacol de dans medieval si m-am tot chinuit sa fac macar o fotografie decenta. Iar duminica am sarbatorit ziua de nastere a bunicului meu, care a implinit 80 de primaveri, la masa cu inca vreo cincisprezece persoane. Dar saptamana asta, desi cu putin ajutor de la prietenii mei, m-a invins deja plimbatul de la un oficiu la altul si cheltuitul ultimilor mei bani, tinuti pentru tiff, pe refacerea dosarului pentru carnetul de sofer. Dom'le, eu nu sunt fata care sa vrea masina. Nu m-a incantat niciodata reteta aia cu apartament, sot si masina. Poate ca eu vreau pisica si un rucsac vesnic gata sa fie umplut. Sau o gradina de flori si tomate. Nu stiu. Am atins un nivel interesant de intuitie si liniste sufleteasca saptamana trecuta. Si incep deja sa simt cum se naruie. O sa o iau incet. Ma duc la plimbare. Sa-mi iau o revista glossy si niste cirese.

Vanare de vant

Marsul pentru normalitate e o mare prostie. Cand vad oameni cu icoane pe strada care vin si-ti spun ca Dumnezeu vrea asta si aia imi vine sa-i iau la palme. Daca oamenii au intr-adevar nevoie sa fie spirituali ar face bine sa inceapa sa creada in binele din oameni. Now that's something to believe in. Sa credem ca oamenii sunt fundamental buni, ca ceea ce e diferit nu e gresit. Sa credem ca pana si oamenii care le fac rau celorlalti cu premeditare sunt in cautarea dragostei si a fericirii si au dreptul sa spere. Sa iubim oamenii atat de mult incat sa ii lasam liberi. Liberi de prejudecatile noastre, liberi sa isi urmeze visele, liberi sa aleaga. Sa avem un instinct sufocant de a avea grija de altii, sa ni se rupa inima de mila si sa ne creasca atunci cand ceilalti sunt fericiti. Asta inseamna sa fii cu Dumnezeu. Eu nu cred in oamenii care isi justifica intoleranta cu constiinta religioasa. Dar in acelasi timp, n-au decat. Stiu cateva lucruri despre mine. Stiu ca sunt slaba si ma doare sa imi supun convingerile la dezbateri. Dar mai stiu si ca imi vine greu sa tac. Eu sunt pro-choice si pentru drepturile civile ale LGBT si impotriva pedepsei cu moartea. Cred ca fiecare dintre noi ia la un moment dat in viata o pozitie. Uneori as vrea chiar sa fiu activist. M-as duce la strans de gunoaie pe munte, la fundraising pentru aziluri de batrani, la construit de case si adaposturi si sper ca in curand viata mea va intra intr-o linie care sa-mi permita sa traiesc in conformitate cu lucrurile in care cred. Nu ma incanta cu nimic faptul ca inghitim aberatii neoliberale fara sa comentam la cursuri, si nici ca imi fac cumparaturile uneori la supermarketuri a caror responsabilitate corporativa e indoielnica. Dar sunt slaba si cedez presiunilor. Uneori prefer sa merg unde e mai ieftin ca sa mananc cat de cat fara sa cer bani in plus parintilor mei, chiar daca as vrea sa merg in pietele unde vin tarani (nu pot si pentru ca nu vorbesc maghiara). Uneori as vrea sa ma bat in continuare la cursuri cu morile de vant si sa le vorbesc oamenilor despre efectele negative ale cresterii, despre comunitate in loc de globalizare si alte nebunii. Dar sunt slaba. Si asta nu e o scuza, dar nu am fost niciodata inclinata spre extreme. Asa ca prefer sa fac lucrurile in felul meu. Sa traiesc eu asa cum imi dicteaza inima si sa nu le cer acelasi lucru si altora. Sa ascult cu ambele urechi si sa gandesc pentru mine.

N-ai nevoie de foarte multe

In mod ciudat, desi toate se ard, se sparg, se strica pe aici, sunt mai senina decat cerul de afara. Incep sa rad de mine si de cat de absurda sunt uneori in furia mea. Am loc langa mine pentru toti cei care se apropie sa schimbe o vorba. Nu am nevoie sa ma prefac iarasi ca as fi nimic din ceea ce nu sunt. Cand m-am oprit ca sa vad toate lucrurile minunate din jur, am ramas uimita de linistea dinauntru. Da, da, e aiurea. Nici eu nu m-am trezit bine inca.

Inapoi in groapa cu nisip

Poate ca e un test. Poate ca trebuie sa-mi confrunt fantomele una cate una. Sa invat sa nu mai iau toate lucrurile in serios, sa rad din cand in cand cu si de mine. Poate ca trebuie sa ma desprind de vise si sa inteleg care e diferenta. Era atat de bine atunci cand visam chestii atat de trase de coada, incat nu aveau nici o sansa sa se intample. Inventam eu personajele, ca sa nu-mi creez asteptari de la cele reale. Am incalcat de cateva ori acea limita. Si uite unde am ajuns. Sa ma port ca o pubera pe strada, sa adun in mine atat de multa furie cand atinsesem o liniste profunda. Daca nu iei lucrurile in serios, nu esti ranit, iar daca nu esti ranit, tu esti cel care se distreaza de fiecare data. Cei mai misto oameni pe care ii cunosc nu s-au intrebat toata ziua ce vor crede altii despre ei si nici ce vor face la anul. Nu au lasat frica sa le conduca viata. M-am saturat sa tot filosofez. Dar nici nu vreau sa tin un jurnal de clasa a cincea. "Draga jurnalule, azi l-am vazut pe Gigel. Cred ca ii place de mine, dar e timid. Sper ca intr-o zi o sa-mi ceara prietenia printr-un biletel." Din cauza ca nu ne amintim, probabil, avem noi femeile tendinta sa facem aceleasi greseli. Sa fim la fel de naive si la menopauza. Sa le cautam scuze in loc sa ne luam jucariile sa plecam. Lumea e foarte foarte mare si sigur sunt si altii carora le place sa se joace. Dar de multe ori stam ca proastele in groapa cu nisip si altii ne fura lopatica si ne mai si dau cu ea in cap. Si noi ne gandim ca fac asta pentru ca le place de noi.

Dor de carti

"Era fundamental si instinctiv, tinea de esenta feminitatii sa doresti sa tamaduiesti oameni - sa linistesti dorinta unui barbat cu o cataplasma de carne docila, sa-i oferi spiritului sau inchistat exaltarea de a contempla o vrajitoare care se despuie de vesminte si se urca la ceruri intr-o camera de hotel urat mobilata."
"Spiritul are nevoie de nebunie la fel cum trupul are nevoie de hrana."

Random, summerish

Uuuu! Nu-mi este cu nimic mai putin lene acasa decat imi era in Budapesta. Pe masura ce vorbesc mai mult romana, ma simt mai confortabil sa si scriu. Ceea ce-mi place cel mai mult e ca pot sa-i fac mamei capul calendar cu povestile mele. Chestie pe care am tendinta sa o fac atunci cand petrec prea mult timp singura. Daca se intampla sa imi pice in gheare cate un amic, ma simt putin stanjenita si incerc sa vorbesc mai putin, pentru ca de oprit oricum nu ma pot opri. Dar mama nu poate sa ma iubeasca mai putin doar pentru ca nu-mi tace gura, asa ca e obiectul preferat de tortura.
Habar n-am cu ce vreau sa incep. Ar trebui probabil sa umplu peretele din fata biroului de post-it-uri ca sa nu uit ceva, dar deja stau sa se prabuseasca afisele si deci mai bine nu. Ma intreb ce am facut eu cu posterul de la TIFF. Si cat de curand apar cele noi, sa mai fur unul. Daca nu sunt furate, nu are nici un farmec. Am doar doua primite. Unul cu Atacul Clonelor. Uuuu! Ar trebui sa fac un maraton Star Wars cat de curand. Cu ice tea si chipsuri din productia locala. Asa, si unul cu Axel. E exact unde trebuie ca sa-l vad dimineata cand ma trezesc. Oriunde ma voi muta, Axel vine cu mine. Restul sunt furate. Am unul de la Gothika ascuns dupa biblioteca, nu mi-a placut deloc filmul, l-am furat doar pentru ca-mi placea nuanta de albastru. Am unul de la un concert Kumm din Pub, si asta e ascuns de birou. Daca stau sa ma gandesc mai bine, trebuia sa fie sus undeva, it's pretty cool. Cred ca e ispravit de Tara, dar nu sunt sigura, nu se vede de aici. Mai am de la Sighisoara, cel pe care s-a trzit Weasel sa scrie "Decapitari in direct" si "Lezbos Erotikus", am de la o expozitie organizata de British Council, de la 7Up (Cand vezi rosu inaintea ochilor, asteapta sa apara verde si treci), de la Trooper, Ada Milea, spectacole de teatru sau campanii sociale. Si majoritatea ma enerveaza la culme acum. Ai me promit ca le pot lua jos cand vor zugravi. Presimt ca asta nu se intampla inainte ca eu sa ma mut de aici. Am si un afis de suflet. Banuiesc ca e o copie xerox, dar mi-e drag pentru ca e un spectacol la care am fost, al unui prieten foarte drag, as spune sufletul meu pereche, dar poate s-ar supara pe mine. Poate sunt eu prea deschisa sa cred ca poti iubi pe cineva chiar daca nu au ramas multe de impartit si nici nu e nevoie sa fie.
Mi-e dor de vremea cand totul era nou si fascinant, cand eram convinsa ca nu vor fi niciodata urme de regret. Nu ma gandeam niciodata ca lucruri marunte ca orgoliul sau reputatia m-ar face sa ma gandesc de doua ori inainte sa iau ceva care imi place. Sa intind mana si sa iau, si daca ma murdaresc, ce? Pacatele se spala si mergem mai departe. Zorba zicea el bine ce zicea. "E-o taina muierea, jupane! Poate sa pice de-o mie de ori, de-o mie de ori se va ridica de jos fecioara. (...) Pentru ca nu-si aminteste."
Mi-e foame sa citesc, mi-e foame sa scriu. Am obosit de atata lectura serioasa, vreau sa fiu pacalita, facuta sa rad, sa astept urmatoarea pagina cu sufletul la gura. Vreau sa stau pe varf de munte si sa scriu prostiile care-mi trec prin cap, oricat de siropoase imi par mai tarziu, fara groaza de public, fara presiunea secretului. Ma vreau inapoi fara griji pentru viitor, fara morala, fara smerenie. De data asta nu mai vreau sa-mi pese. Zicea astazi o gagica in Miami Ink despre cum vrea ea sa abordeze viata. Atunci cand se face instructia pentru masuri de siguranta in avion, se spune pasagerilor ca atunci cand masca de oxigen cade, sa si-o puna lor insisi mai intai. Pentru ca nu poti avea grija de altii daca nu ai grija de tine mai intai. Stiu cum sa ma fac fericita, trebuie doar sa-mi dau voie.