Top of the food chain

In timp ce eram ocupata cu viata mea marunta, bar-hopping and waiting by the phone, facandu-mi griji pentru nimicuri si asa mai departe, Pamantul s-a mai invartit de cateva ori si sunt uimita cate s-au intamplat intre timp.
Kosovo si-a declarat independenta, sustinut de SUA si aprobat de marile puteri europene. Din cate am auzit, un grup de maghiari s-a postat in fata Casei Matei ca sa ceara autonomie pentru secuime. La urma urmei, ca cetateni romani, au tot dreptul de a o face. Daca cererile lor vor fi luate in seama e partea a doua.

Si Fidel Castro a avut bunul simt pe care putini i l-ar fi ghicit de a se retrage la timp. Asta ma inclina sa-l privesc asa cum si-l aminteste prietenul sau, Gabito: "He's a man of ironclad discipline, inexhaustible patience, colossal ideas and insatiable illusions". Normal, Cuba ar fi putut sa o duca mult mai bine. Dar americanii care dau vina pe sistemul politic al Cubei pentru nivelul de viata al locuitorilor sai ar trebui sa se gandeasca de doua ori si sa-si aminteasca de embargourile americane inca din anii '60, datorate faptului ca le-ar fi placut sa-i inchida gura lui Fidel, asa cum le-ar placea acum sa i-o inchida lui Chavez. Trebuie sa ne uitam si pe cealalta parte a monedei.
Lectia zilei, asa cum este ea formulata de Sorana dintotdeauna, este: don't take shit from anybody. Cei puternici vor supravietui chiar si cand o lume intreaga e impotriva lor. 'Cause they're top of the food chain.

I love love

Traiesti cu adevarat doar atunci cand esti deschis si darui, cand nu te temi de nimic; esti deschis, vulnerabil, intr-o continua sarbatoare.
Osho

Anul trecut am ales sa ma sarbatoresc singura de Valentine's Day. Intr-un fel sau altul, e ziua din an pe care stiu sigur ca o voi petrece singura, inecata in rauri de ciocolata. Am fost de-a lungul timpului una dintre aceia indignati ca imprumutam sarbatori de la imperialistii aia superficiali. Imi place sa cred ca impacarea cu care m-am trezit de dimineata e un semn de maturitate. Eu zic sa sarbatorim chestia asta. Sa-i lasam pe copii sa se pupe, sa-si ia flori, ciocolata si telefoane, sa se casatoreasca pentru o zi, sa-si declare dragoste eterna, sa-si bea iubirea in baruri roz cu lumina difuza. Daca avem nevoie de ceva acum, in mod sigur avem nevoie de iubire. Iubirea sub toate formele ei. Bineinteles, ne putem sarbatori dragostea zi de zi, dar de ce sa nu-i lasam o singura amarata de zi pe an, in care sa ne oprim din orice facem si sa cumparam flori.
Ma irita intr-adevar miile de inimioare de peste tot... ma irita strategiile de marketing, si mai ales ma irita ca lumea e plina de cei care simt ca nu au ce sarbatori de ziua indragostitilor. Daca tot e o sarbatoare a iubirii, sa fie a iubirii sub toate formele ei. Sa punem o floare pe biroul plin de hartii, sa scoatem capul pe geam, sa ne amintim de cei care ne iubesc.
Sarbatoare de imprumut, se zice. Toate sarbatorile sunt mai mult sau mai putin importate. Crestinismul a fost la inceput un cult parazit, multe din obiceiurile asociate sarbatorilor sale fiind imprumutate si schimbate. In plus, ne-a amintit de Dragobetele nostru. Fara publicitatea de Valentine's Day, ar fi ramas o sarbatoare regionala sau chiar s-ar fi uitat. Avem doua zile ale iubirii in luna in care puhoaiele dinspre munte se umfla de la zapada topita. Ce vreti mai frumos de atata? Scriu prost si nu ajung la ideea cu care am inceput sa scriu. Dar macar de data aceasta, nu ma mai stramb la perechile frumoase care se plimba pe sub nasul meu. La urma urmei, lumea asta cu-o iubire va scapa...

Daisydays Chronicles January 2007

This was 2007, the way it happened to me... my fascinating year of travel and friends and good food.
via

It was a restless month. It all began in the mountains, we went to Baisoara for New Year's Eve. I had already had my exams and was waiting for an answer about my visa from the Portuguese Embassy. I think I spent most of my time before departure watching Sex and the City series for the second time. Packing the bags was very sad, I had panic attacks all the way. I waited for my minibus to Budapest in the rain, it was very sad. I expected it would hurt more to tear myself apart from the things I left behind. The flights went smoothly, the Swiss Air chocolate was very good. I arrived in a cloudy Porto, but from the plane I could see sun rays passing through holes in the sky and practically touching the water. It was so beautiful, I felt the urge to cry for the first time that day. At least my first tears in Porto were tears of joy. I managed to take the subway, the bus and I got help to find the residence. I got my room and went straight to the computers, to let people know I arrived well. Everybody was incredibly welcoming, the Spanish scared me a little, when they kissed me instead of just shaking hands. I spent my first week getting to know how to get around and taking Ibuprofen, I was extremely sick after the long trip. But I had found my place to be for the next months. I can't describe the beach, the smell in the mornings, the waves and the sun and the buildings in Foz and I don't know if a foto can either. It's all too beautiful because it used to be all mine.

Ciocolata

Patru bucatele de ciocolata, fiecare cu povestea ei...
Cea amara imi vorbeste despre uitare, o pot auzi de pe varful limbii.
Ciocolata cu lichior tine sa-mi amintesca despre cum viata trebuie traita ca o sarbatoare.
Bucatica patrata cu lamaie si ghimbir ma invata sa raman inocenta.
Migdalele scaldate in ciocolata cu lapte imi soptesc sa nu uit sa iubesc.
Patru bucatele de ciocolata pot spune mai multe decat un om intr-o viata...

Orasul zeilor

Poate ca nu am eu multe in comun cu domnul Cristian Tudor Popescu, dar filmele pe care le recomanda la TV imi plac la nebunie. Saptamana trecuta am vazut Orasul zeilor, un film brazilian care m-a uns la suflet. Sau pe retina. Ritmul in care evolua povestea era o samba fascinanta. Povestea unui baiat crescut intr-o mahala (daca se poate folosi termenul romanesc pentru realitatea braziliana) la marginea orasului Rio de Janeiro, intre hoti si traficanti de droguri, care nici macar atunci cand se straduieste, nu se poate deveni talhar. Si aceasta chiar este una din scenele ilare ale filmului, dar la fel ca povestea lui Bene, traficantul de treaba, ne face sa ne amintim de binele din oameni. In Orasul zeilor, toti au o poveste si toate povestile se leaga. Desi realitatea este una amara, in care “marunteii” fura si pana la urma ucid, chiar daca lumea aceasta este condusa de cate un imparat al mustelor, nu te poate lasa decat cu zambetul pe buze.
Pentru ca, dincolo de interpretarile mele literare (in genul liricului de a saptea), este un film bun. Mi-a placut faptul ca exista un narator si firul gandirii lui nu transpare artificialitate, pentru ca exista atatea jocuri cu imaginea incat uneori te simti la granita cu fotografia artistica, pentru ca se joaca cu stereotipuri si te face sa te rusinezi cand iti dai seama de propriile prejudecati, pentru ca o poveste aparent fragmentata e fluida si palpitanta, si mai ales pentru ca ii iubesc pe brazilieni si m-am simtit adusa din nou in mijlocul lor.

Oximoron

Ah, de ceva vreme ard sa povestesc despre Anais, Anais cea calda, intensa, eminamente feminina. De fapt, nu imi place in mod deosebit scrisul lui Anais Nin, si totusi imi place femeia pe care o deseneaza, careia ii da un miros, vise si pe care o trimite in lume sa greseasca… atat de femeieste, atat de putin sincera. Imi place gustul de sange andaluz pe care mi-l lasa lectura ei si mi se face atat de dor de Isabel Allende. Am cunoscut-o pe Anais Nin si pentru o vreme vreau sa-mi imbogatesc orele cu prezente feminine si randurile lor.
Zilele incep iarasi sa fie prea scurte. Mos Nicolae mi-a adus pace si un subiect pentru cercetare care m-a incurajat sa muncesc. Mi-am dat seama ca nu pot fi amuzanta decat in engleza. Si ca doar in engleza pot sa fiu subtila. In limba mea totul suna ca o confesiune. Fug de cuvinte sau le folosesc in exces, dar nu am invatat niciodata masura lor. Poate de aceea mi s-a spus ca scriu prost. Putinele mele mici fictiuni n-au avut nici o sansa. Tot ce pot spera deocamdata e sa-mi trezesc scanteia pentru cateva lucrari academice (si asta suna aiurea in romana). As vrea sa fac atat de multe intr-un timp pe care neputinta mea il scurteaza. Dorm prost si uit mult. Lucrez si petrec, dar nu la proiectele care-mi sunt dragi si nu cu oamenii pe care-i vreau aproape. Sunt treaza de 12 zile si singura alaturi de cineva. E de ras cum viata mea nu mai are savoare fara asemenea contradictii.

Teoria strutului

E o zi lunga de tot care imi face cu ochiul sa o bag in pat. Mi-am petrecut ultimele ore luptandu-ma cu un vraf de chestionare si pot sa spun cu mandrie ca deja vad cifrele din spatele oamenilor. Un fel de “2, vorbesc 1, 3, 4 si 5, caut 1 cu studii cel putin 5 pentru 1 si eventual mai tarziu doi 3, unul 1 si unul 2…” E mult mai bine decat sa vezi oamenii din spatele cifrelor. Am cunoscut si eu cativa. Cel mai mult m-au durut intelectualii blocati in mediul rural, obligati sa lucreze ca paznici la muzeele pe care le-ar putea conduce sau sa accepte postul de magazioneri cand pot preda matematici superioare. Scoala nu este intotdeauna pasaportul spre mai mult. Citeam odata ca femeia cu cel mai mare IQ din lume este o bulgaroaica somera de ani de zile. Si totusi, eu inca mai cred ca exista oameni care fac scoala dintr-o sete ce nu se poate potoli altfel. Merg pe autobus cu studente care sunt inscrise la cursul ala grozav de mitologie generala, si nu stiu nici macar cand e trecut pe orar, desi cunosc mall-ul mai bine decat cel care i-a desenat harta. Eu nu cred ca acestia sunt studentii care ne-au ramas. Nu cei care stau cu zilele in biblioteca in sesiune si nu pun mana pe o carte buna intr-un an. Si mai ales nu cei care au auzit trei cuvinte pe care le-au cautat in dictionar si acum abuzeaza de ele. Sunt peste tot in jurul meu… dar eu cred in continuare ca studentimea romaneasca nu are ochiul mai mare decat creierul, asa ca strutul.