Oximoron

Ah, de ceva vreme ard sa povestesc despre Anais, Anais cea calda, intensa, eminamente feminina. De fapt, nu imi place in mod deosebit scrisul lui Anais Nin, si totusi imi place femeia pe care o deseneaza, careia ii da un miros, vise si pe care o trimite in lume sa greseasca… atat de femeieste, atat de putin sincera. Imi place gustul de sange andaluz pe care mi-l lasa lectura ei si mi se face atat de dor de Isabel Allende. Am cunoscut-o pe Anais Nin si pentru o vreme vreau sa-mi imbogatesc orele cu prezente feminine si randurile lor.
Zilele incep iarasi sa fie prea scurte. Mos Nicolae mi-a adus pace si un subiect pentru cercetare care m-a incurajat sa muncesc. Mi-am dat seama ca nu pot fi amuzanta decat in engleza. Si ca doar in engleza pot sa fiu subtila. In limba mea totul suna ca o confesiune. Fug de cuvinte sau le folosesc in exces, dar nu am invatat niciodata masura lor. Poate de aceea mi s-a spus ca scriu prost. Putinele mele mici fictiuni n-au avut nici o sansa. Tot ce pot spera deocamdata e sa-mi trezesc scanteia pentru cateva lucrari academice (si asta suna aiurea in romana). As vrea sa fac atat de multe intr-un timp pe care neputinta mea il scurteaza. Dorm prost si uit mult. Lucrez si petrec, dar nu la proiectele care-mi sunt dragi si nu cu oamenii pe care-i vreau aproape. Sunt treaza de 12 zile si singura alaturi de cineva. E de ras cum viata mea nu mai are savoare fara asemenea contradictii.