Ciocolata

Patru bucatele de ciocolata, fiecare cu povestea ei...
Cea amara imi vorbeste despre uitare, o pot auzi de pe varful limbii.
Ciocolata cu lichior tine sa-mi amintesca despre cum viata trebuie traita ca o sarbatoare.
Bucatica patrata cu lamaie si ghimbir ma invata sa raman inocenta.
Migdalele scaldate in ciocolata cu lapte imi soptesc sa nu uit sa iubesc.
Patru bucatele de ciocolata pot spune mai multe decat un om intr-o viata...

Orasul zeilor

Poate ca nu am eu multe in comun cu domnul Cristian Tudor Popescu, dar filmele pe care le recomanda la TV imi plac la nebunie. Saptamana trecuta am vazut Orasul zeilor, un film brazilian care m-a uns la suflet. Sau pe retina. Ritmul in care evolua povestea era o samba fascinanta. Povestea unui baiat crescut intr-o mahala (daca se poate folosi termenul romanesc pentru realitatea braziliana) la marginea orasului Rio de Janeiro, intre hoti si traficanti de droguri, care nici macar atunci cand se straduieste, nu se poate deveni talhar. Si aceasta chiar este una din scenele ilare ale filmului, dar la fel ca povestea lui Bene, traficantul de treaba, ne face sa ne amintim de binele din oameni. In Orasul zeilor, toti au o poveste si toate povestile se leaga. Desi realitatea este una amara, in care “marunteii” fura si pana la urma ucid, chiar daca lumea aceasta este condusa de cate un imparat al mustelor, nu te poate lasa decat cu zambetul pe buze.
Pentru ca, dincolo de interpretarile mele literare (in genul liricului de a saptea), este un film bun. Mi-a placut faptul ca exista un narator si firul gandirii lui nu transpare artificialitate, pentru ca exista atatea jocuri cu imaginea incat uneori te simti la granita cu fotografia artistica, pentru ca se joaca cu stereotipuri si te face sa te rusinezi cand iti dai seama de propriile prejudecati, pentru ca o poveste aparent fragmentata e fluida si palpitanta, si mai ales pentru ca ii iubesc pe brazilieni si m-am simtit adusa din nou in mijlocul lor.

Oximoron

Ah, de ceva vreme ard sa povestesc despre Anais, Anais cea calda, intensa, eminamente feminina. De fapt, nu imi place in mod deosebit scrisul lui Anais Nin, si totusi imi place femeia pe care o deseneaza, careia ii da un miros, vise si pe care o trimite in lume sa greseasca… atat de femeieste, atat de putin sincera. Imi place gustul de sange andaluz pe care mi-l lasa lectura ei si mi se face atat de dor de Isabel Allende. Am cunoscut-o pe Anais Nin si pentru o vreme vreau sa-mi imbogatesc orele cu prezente feminine si randurile lor.
Zilele incep iarasi sa fie prea scurte. Mos Nicolae mi-a adus pace si un subiect pentru cercetare care m-a incurajat sa muncesc. Mi-am dat seama ca nu pot fi amuzanta decat in engleza. Si ca doar in engleza pot sa fiu subtila. In limba mea totul suna ca o confesiune. Fug de cuvinte sau le folosesc in exces, dar nu am invatat niciodata masura lor. Poate de aceea mi s-a spus ca scriu prost. Putinele mele mici fictiuni n-au avut nici o sansa. Tot ce pot spera deocamdata e sa-mi trezesc scanteia pentru cateva lucrari academice (si asta suna aiurea in romana). As vrea sa fac atat de multe intr-un timp pe care neputinta mea il scurteaza. Dorm prost si uit mult. Lucrez si petrec, dar nu la proiectele care-mi sunt dragi si nu cu oamenii pe care-i vreau aproape. Sunt treaza de 12 zile si singura alaturi de cineva. E de ras cum viata mea nu mai are savoare fara asemenea contradictii.

Teoria strutului

E o zi lunga de tot care imi face cu ochiul sa o bag in pat. Mi-am petrecut ultimele ore luptandu-ma cu un vraf de chestionare si pot sa spun cu mandrie ca deja vad cifrele din spatele oamenilor. Un fel de “2, vorbesc 1, 3, 4 si 5, caut 1 cu studii cel putin 5 pentru 1 si eventual mai tarziu doi 3, unul 1 si unul 2…” E mult mai bine decat sa vezi oamenii din spatele cifrelor. Am cunoscut si eu cativa. Cel mai mult m-au durut intelectualii blocati in mediul rural, obligati sa lucreze ca paznici la muzeele pe care le-ar putea conduce sau sa accepte postul de magazioneri cand pot preda matematici superioare. Scoala nu este intotdeauna pasaportul spre mai mult. Citeam odata ca femeia cu cel mai mare IQ din lume este o bulgaroaica somera de ani de zile. Si totusi, eu inca mai cred ca exista oameni care fac scoala dintr-o sete ce nu se poate potoli altfel. Merg pe autobus cu studente care sunt inscrise la cursul ala grozav de mitologie generala, si nu stiu nici macar cand e trecut pe orar, desi cunosc mall-ul mai bine decat cel care i-a desenat harta. Eu nu cred ca acestia sunt studentii care ne-au ramas. Nu cei care stau cu zilele in biblioteca in sesiune si nu pun mana pe o carte buna intr-un an. Si mai ales nu cei care au auzit trei cuvinte pe care le-au cautat in dictionar si acum abuzeaza de ele. Sunt peste tot in jurul meu… dar eu cred in continuare ca studentimea romaneasca nu are ochiul mai mare decat creierul, asa ca strutul.