Viata de rezistenta

Nu mai pot. Nu mai pot sa traiesc cu porcii astia. Stiu ca am 20 de ani. Dar eu nu adorm de obicei dupa ora 3, si nu ma trezesc la 13. Nu ma incanta sa aud tot ce povestesc vecinele numai pentru ca peretii sunt subtiri si natura le-a inzestrat cu niste corzi vocale insuportabile care ma tin treaza o buna parte din noapte. Nu mai suport sa vorbesc cu ei si sa-mi raspunda cu jumate de gura, si nici ca administratoarea sa fie imposibil de gasit chiar si cand trebuie sa ii dam bani. Stiu ca am conditii de vis la preturi mici. Dar pe mine ma omoara atmosfera asta. Nu ma intereseaza care din ele e mai grozava, si nici daca imi aproba sau nu viata personala. Eu macar am una. Cel mai mult ma enerveaza cand curat toata bucataria duminica dimineata si dupa jumate de ora e si mai rau, desi mai nimeni nu s-a trezit inca. Sunt apatica, depresiva, distanta, iritabila si dependenta. Inteleg de ce nu m-zm imprietenit cu toata lumea pe aici. Sunt apatica, depresiva si distanta pentru ca stau aici. Sunt dependenta pentru ca in alta parte cineva este familia mea si chiar daca nu inchide capacul la gelul de dus, se ofera sa spele vasele cand ii gatesc. Sunt dependenta pentru ca nu o sa mai am pe nimeni in curand si incep sa cred tot mai mult ca n-o sa mai am vreodata. Sunt iritabila din nastere si de aceea cred in dragoste cand imi merge bine si o injur cand imi merge rau. E cea mai grea chestie pe care am fost vreodata nevoita sa o invat ... a fi singura. Si la fel ca toate celelalte lucruri pe care le-am invatat, trebuie sa invat singura.