That's so gay...

In ultimele zile foarte multi au fost ocupati cu a fi intoleranti. Cu ocazia Gay Parade, cu ocazia unui nou val de sinucideri printre adolescenti. S-a grabit tot romanul sa arunce cu noroi, sa arate ca ei nu aproba nici veselia si culoarea ostentativa, nici negrul depresiv ce se plimba printre noi pe strada. Domnle, sa faca ce vor la ei acasa, dar sa nu dea exemple proaste copiilor nostri. Care exemple proaste? Eu n-as avea nimic impotriva ca fii mei sa vada doua persoane de acelasi sex sarutandu-se pe strada. Exemplul e prost doar daca il facem noi sa fie asa. Copiii vad lucrurile mai simplu, mai firesc. M-as bucura ca ei sa vada ca pot fi tot ceea ce isi doresc sa fie, si nimeni nu va incerca sa-i ignore si nici nu-i va ataca pentru ceea ce sunt. Adolescentii resimt cel mai acut limitele care ne sunt impuse in ceea ce priveste identitatea. Pentru ca ei probeaza pe rand cateva tipare pana cand ajung la persoana care vor fi o vreme de acum incolo. Presiunea e foarte mare si ai nevoie de un caracter foarte puternic sa te exprimi asa cum esti de fapt. Conformismul poate tine de cultura mainstream sau de vreo subcultura. Dar toti ii cedam intr-o anumita masura. Totusi, libertatea de a alege ar trebui sa ne ramana noua. Cei care o limiteaza nu fac altceva decat sa perpetueze secole de violenta si nepasare. Poti alege sa nu-ti placa ceva, si sa manifesti aceasta opinie. Bineinteles. Dar inainte sa faci aceasta alegere, mi se pare normal sa ne relaxam si sa gandim putin problema, ca doar nu suntem animale. De ce intr-o lume in care comunicam atata tinem mortis sa subliniem diferentele care exista intre noi? Si de ce acele diferente sa fie o sursa de conflict? Gen, religie, orientare sexuala, etnie, preferinte vestimentare sau muzicale... de multe ori cei diferiti ni se par penibili, uneori chiar respingatori. Dar sa radem de diferentele astea la noi acasa. Sa lasam diversitatea sa coboare in strada, sa tinem prejudecatile pentru noi insine. Pentru ca toti le avem. Sa fim intoleranti cu saracia, cu violenta, cu lipsa de educatie. Nu cu cei care au mai mult curaj decat noi sa fie ei insisi.

Ziua barbatului

OK, fie. Am inteles cum sta treaba. Barbatii s-au saturat sa-si vada teritoriile invadate de femei. Nu au ce cauta pe stadioane sau la volan, femeia nu trebuia lasata sa se ridice in picioare cand a terminat de spalat pe jos, in genunchi ii sta cel mai bine. Wow, firmele producatoare de bere s-au apucat sa faca beri "masculine" si au proclamat ziua barbatului, facand pana si din consumul de bere o activitate legata de gen. Fetitele poarta roz si beau Redd's, baietii poarta albastru si beau Stejar.
Stiu, s-au saturat de noi. Suntem superficiale, infantile si mai ales drama queens. Da, avem teorii si tipare dupa care ne luam, la fel ca aproape toata lumea, un proces psihic in absenta acestor tipare nu ne-ar ajuta nici sa alegem intre o ligura si o furculita. Cele mai multe dintre noi ne reevaluam constant sabloanele de gandire. Nici o fetita nu viseaza vreodata ca va merge pe strada cu un barbat cu burta si chelie (decat daca e tatal ei), si totusi noi am invatat sa iubim barbatii asa cum sunt. Da, ne plangem, dar asta fac si ei. Daca nu ne-am astepta mereu randul sa vorbim si chiar ne-am opri sa ne ascultam unii pe ceilalti (sau pe noi insine), am ramane uimiti de faptul ca dorim cam aceleasi chestii. Si femeile vor orgasme, si barbatii vor sa-i tina cineva in brate, dar primul care recunoaste asta se trezeste cu o spranceana ridicata right to his face.
M-am saturat sa scriu despre chestiile astea, lumea ma face feminista radicala, fara sa aiba habar ce e ala feminism. Mi se reproseaza ca sunt prea agresiva, plina de sine, egoista. (Nici nu vreau sa intru in subiectul "daca un barbat e asa, mama, ce coaie are... o femeie, in schimb...") Oi fi. Sunt eu de toate, dar nu am timp de atata filosofie. Ma bucur doar ca nu sunt supusa si insipida.